Întotdeauna m-a atras Donald Trump! Personalitatea lui! De câte ori mă uit la el, la ce spune și la ce face, trag o singură concluzie: „Așa arată un copil răzvrătit captiv în corpul unui adult încăpățânat!”. Uneori îmi vine să-l mângâi pe creștet și să-i spun: „ Lasă, micuțule! O să facem din lumea asta jucăria Ta preferată!”. Alteori, îmi vine să ... ( îmi pare rău, dar nu pot scrie ce-mi trece prin minte acum!). Cert este că doar dacă-l văd și-l aud nu mă încearcă de două ori la rând aceeași stare. Deci are o mare calitate: nu mă plictisește!
Acum, când problema lumii l-a găsit și pe el, vâzându-l pe filmarea realizată din spital, îmi este foarte, foarte rușine! De mine! Pentru că în calitate de specialist nu am dreptul să emit judecăți față de un om doar prin prisma unui rol pe care el îl joacă. Îmi place sau nu, rolul de președinte al lui Trump, care mi se pare unul slab spre foarte slab și care mă irită, este doar o parte din el. Ce-i drept cea mai vocală, cea mai vizibilă și cea mai solicitantă pentru privitor.
Donald Trump bolnav a determinat o furtună în mentalul meu. Judecata mea, răutăcioasă în ceea ce-l privește, a emis rapid: „Foarte bine că s-a îmbolnăvit! Să vadă și împăratul cum e în lumea reală! Să înțeleagă că dincolo de statistici, cei care se îmbolnăvesc, suferă, mor, sunt oameni, mai mult decât alegători, pioni în jocul lui. Că un singur om dacă moare, lumea în care el a trăit, lumea celor care l-au iubit se prăbușește. Pentru totdeauna! În statistică, un om nu contează. În viața reală, un om poate fi TOT!”.
Latura mea umană, profund emoțională, amendează judecata și contrabalansează printr-o remarcă simplă: „Totuși este și el un om!” Da, este un om! Doar un simplu om pentru mine, pentru tine, pentru majoritatea oamenilor de pe planetă. În ziua când nu o să mai fie președinte, în ziua în care lumea asta nu o să-l mai vrea și o să-l ejecteze, pentru noi o să rămână doar un nume și câteva imagini derulate rapid. Omul Trump este TOT pentru familia lui, pentru ce-i care iubesc, care cred în el.
Astăzi am ales să las emoția să triumfe. În filmarea de la spital, am văzut un Trump uman. Dar hai să vedem ce transmite inconștientul lui Trump prin limbajul trupului. Am în față o filmare de 4 minute în care Trump este limitat în mișcări, dar puținele gesturi pe care le face sunt extrem de grăitoare. Tocmai pentru că sunt puține și constante transmit mesaje autentice și trainice.
Să începem cu momentul în care mulțumește echipei medicale. Este un simplu gest de complezență, un lucru pe care trebuie să-l facă, dincolo de voința sa. Gesticularea cu palmele în jos, pentru scurtă durată paralele, transmite un mesaj de potolire, de reducere a entuziasmului. Nu înseamnă că Trump nu le este recunoscător medicilor, dar cred că este mai recunoscător pentru modul cum gestionează el momentul, decât față de efortul medicilor. În primele 15 secunde vorbește președintele, cel a cărui imagine nu trebuie umbrită de realizările nimănui.
Președintele este înlocuit de omul care, în sfârșit, își dă un moment de pace. În mintea lui nu mai este un război între judecată și emoție, mâinile împreunate arătând că cele două instanțe majore ale psihicului sunt într-o fază de împăcare. Cogniția și emoția se întrepătrund și fac echipă atunci când persoana se află într-o stare de echilibru interior. Dar întrepătrunderea poate fi și o formă prin care cele două coalizează pentru a face față unei provocări externe. Dat fiind contextul și personalitatea lui Trump, înclin spre cea de a doua varianta. Asta înseamnă că Trump a găsit resursa de a face față acestei situații inedite: El, cu tot ce-l definește la nivel cognitiv și emoțional. Degetele mari, sediul psihoanatomic al dorinței, plăcerii și motivației sunt ascunse, în majoritatea timpului, în spatele baricadei construite prin împreunarea celorlalte degete, fapt ce trădează, oboseala, lipsa motivației. Coalizarea celor două sfere, cognitivă și emoțională, a fost dictată de cea mai primară nevoie umană: cea de a supraviețui. Această nevoie ne arată că avem în față omul Trump. Un om relativ echilibrat în care copilul răzvrătit a fost înlocuit de unul liniștit, iar adultul încăpățânat de unul precaut.
La un moment dat, când Trump spune „ This is America! This is United States!” ( min 2,36), degetele mari părăsesc ascunzătoarea și se fac remarcate. Un simplu gest, într-o liniaritate gestuală și nu pot trage decât o concluzie „Omul acesta chiar iubește America!”. Când el se află într-o stare deloc confortabilă, se însuflețește, inconștient, doar când vorbește de America.
Lipsa cravatei este un semn de disociere a contextelor, o detașare de cadrul formal. Cămașa descheiată la gât transmite că Trump are încredere în el, în resurele sale, în capacitatea de a trece peste acest moment, gâtul și pieptul (discret expus), fiind sediul psihoanatomic al încrederii în sine. Dacă un om este sigur pe el și în momentele lui cele mai vulnerabile din viața lui, fie este un om extrem de puternic, echilibrat, care știe să-și mobilizeze resursele, fie un inconștient care subestimează pericolul în care se află.
Astăzi vreau să rămân în minte cu imaginea acestui om. Sper ca întors la rolul de președinte, omul de acum să nu se ascundă, din nou, în spatele copilului răzvrătit ce se luptă cu adultul arogant și încăpățânat. Sper!
https://www.youtube.com/watch?v=6FJ7ZxjheYU
