Școala în pandemie

Școala în pandemie

Școala în pandemie

 

Dacă ești părintele unui copil de vârsta școlară sau preșcolară, înseamnă că nu traversezi această perioadă foarte liniștit. Cursurile se reiau, iar virusul, care ne-a schimbat într-o formă sau alta viața, este în continuare prezent. Ca amenințare nevăzută și necunoscută în esența ei, COVID-19 rămâne inamicul liniștii noastre.

Când alătur COVID-19 cu „Începe școala!”, fragilul echilibru pe care l-am redobândit prin treptata adaptare la noua realitate, este serios amenințat. Pentru că mă confrunt cu o nouă provocare, una pentru care nimeni și nimic nu m-a pregătit: „Ce decizie să iau pentru copilul meu!?”.

În martie, când a fost instaurată starea de urgență, Cineva a decis că școala se închide. Cineva, nu eu! M-am revoltat, mi-am dat cu presupusul, „că era mai bine așa...”, „mai bine așa...”, dar m-am supus și am dormit liniștită. „Nu eu am decis!”. „Nu am nici o răspundere din punctul acesta de vedere!”.

Acum, guvernul a dat dovadă de o inteligență tipic românească și s-a deresponsabilizat: „Decideți voi!”. Comunități, școli, directori, asociații de părinți, profesori, părinți, implicit eu. Și lucrurile au luat o dinamică care m-a copleșit și care m-a condus către decizia care părea să asigure siguranța copilului meu: să facem în continuare școală de acasă.

Dimineață când am deschis telefonul, în grupul părinților, aveam 170 de mesaje necitite. Doar derulându-le pe primele m-a luat durerea de cap. La propriu! Rolul de părinte mă apasă atât de mult că îmi provoacă durere! Psihică și fizică! Oare rolul de copil o doare pe Anastasia? Oare ea simte presiunea acestor vremuri, incertitudinea din jurul ei?

M-am gândit că e timpulînchid WhatsApp-ul, îmi selectez sursele de informare mai drastic decât am făcut-o în ultimele luni și rămân atentă doar la nevoile copilului meu. Nu guvernul începe școala, nu directorii și profesorii, nu părinții, ci copiii! Poate e timpul să mă aplec asupra nevoilor Anastasiei, dincolo de fricile mele, de nevoia de certitudine că totul o să fie bine.

Dacă guvernul a decis să hotărăsc eu, nu cred că e incapabil să decidă el, ci are mai multă încredere în mine ca părinte, decât în el ca autoritate (știu că e o utopie, dar trebuie să am un gând pozitiv ca să pot construi ceva pozitiv). Îmi iau în serios rolul de factor decizional și încerc să răspund la o singură întrebare, pentru început: „Ce pot face eu pentru a garanta protecția copilului meu, fără a-i refuza șansa la o viață normală, la educație, de ce nu... la socializarea firească, parte și ea din dezvoltarea lui sănătoasă?”.

Scopul școlii, pentru mine, este să-mi instruiască copilul. Alături de părinți, să contribuie la educarea lui, dacă poate! Dar e scopul pe care eu îl proiectez și atribui formal acestei structuri. Ultimele luni din anul școlar tocmai încheiat mi-au arătat că acest scop, mai greu, cu mai multă implicare din partea profesorilor, mai multă disponibilitate și răbdare din partea părinților, poate fi atins. Însă, Anastasia, elevă de școală primară, nu are nevoie de școală ca să învețe! Pentru ea școala este spațiul perfect de socializare. Învățarea, acceptarea și respectarea regulilor... acestea sunt costurile pe care trebuie să le plătească ca să poată socializa, ca să fie fericită.

Dacă o țin acasă, poate fi instruită și educată. Cu ce costuri personale, contează mai puțin în acest moment! Dar este satisfăcută parțial, într-un mod frustrant de limitat, nevoia ei supremă de a relaționa, de a împărtăși, de a se bucura, de a se juca, de a evolua emoțional, de a se valorifica, de a se regăsi într-un grup, de ... a fi copil!

„Îmi e dor de doamna, de Maria, de Ștefania, de ...!”. Și am simțit frustrare în vocea ei, pentru că ea îi domină sufletul. Frustrare și neputință. Chiar își permite ca la 8 ani să guste stări atât de bulversante?! Decizia mea să le lase să prindă rădăcini în sufletul ei și pe ele să se construiască copilul fericit și împlinit de astăzi, adultul echilibrat de mâine?! Nu!!! Clar este lucrul pe care, în calitate de părinte, de specialist în educarea psihicului copilului, nu îl voi permite!

Da, vreau certitudini, vreau garanții că totul o să fie bine! Dar până să mi le ofere ceilalți, văd ce pot să fac eu. Că nu sunt chiar lipsită de mijloace. Eu, nu guvernul, o obișnuiesc pe Anastasia cu masca. Eu, nu guvernul, o învăț să respecte toate regulile sanitare și de distanțare. Eu, nu guvernul, îi cultiv încrederea că poate controla situația! Eu, nu alții, o ajut să se adapteze! Eu o învăț să se protejeze de copii, extensii ale părinților ancorați încă în teoria conspirației (fază a procesului de negare) sau în plin proces de bagatelizare și minimalizare a situației (simptom al procesului de supradaptare sau de atrofiere a neocortexului).

Acum nu ascund că voi lua această decizie având multe variabile pozitive. Anastasia este un copil adaptabil, doamna este perfect capabilă să-i însoțească prin criză, colegii bine educați, părinții destupați la minte, școala bine dotată și fizic și managerial.

Așadar, în privința Anastasiei am luat o decizie. Până pe 13 septembrie am timp să pregătesc lansarea acestei decizii.

Însă, Alexandru începe grădinița. Cu el ce fac!?

 

Școala în pandemie- Workshop online

https://www.aidoma.com/ro/evenimente/scoala-in-pandemie-16.html

Blog

De ce nu ne place masca!?

De ce nu ne place masca!?

Ce transmite inconștient Trump prin limbajul trupului?

Ce transmite inconștient Trump prin limbajul trupului?

Școala în pandemie

Școala în pandemie

Vestimentația- dimensiune a comunicării nonverbale

Vestimentația- dimensiune a comunicării nonverbale

Detectarea minciunii- demascarea mincinoșilor

Detectarea minciunii- demascarea mincinoșilor

Ce transmiți când te îmbraci în roșu?

Ce transmiți când te îmbraci în roșu?