Masca, purtatul ei, a devenit un subiect mai prezent în ultima perioadă decât virusul Coronavirus în sine. Aproape că se disociază și unii par să uite de ce suntem nevoiți să purtăm masca și se focalizează pe ea ca sursă unică a haosului în care trăim. Este și normal să fie așa! Coronavirus este un dușman invizibil, în schimb masca, cu limitările și disconfortul ei, este cât se poate de vizibilă, fapt ce justifică revolta noastră împotriva ei.
Dacă încă ne deranjează masca sau chiar o refuzăm cu încăpățânare, înseamnă că încă nu ne-am format deprinderea de a o purta. Când aceasta este formată, automatismul se traduce în faptul că „uităm că avem masca pe față”, ea devenind parte din noi. Deprinderile însă se construiesc, în timp, cu puțin ajutor din partea noastră.
Cel care respinge masca este, evident, creierul nostru! El a lucrat toată viața să ofere răspunsuri adaptative ce conțin stări, dispoziții, judecăți, decizii, acțiuni, pornind de la o realitate relativ liniară în care s-a dezvoltat și pe care o controlează. Masca înseamnă o reconfigurare a realității, a răspunsului pe care el trebuie să-l ofere. Adică trebuie să muncească, să depună efort și de ce să facă asta, când poate ne determine pe noi să „renunțăm” la noua realitate și să ne reîntoarcem, ca doi buni prieteni, în cunoscut, în ce era înainte.
Oricât de deștept ar fi, creierul nu ne spune direct : „Eu nu am chef să muncesc acum să te ajut pe tine să te adaptezi! Asta știu, asta fac!”. În schimb, ne transmite exact acest lucru prin stările pe care le încercăm. Jena, disconfortul, senzația de sufocare, greutatea în respirare, la unii senzații de amețeală, de oboseală. Toate sunt arme pe care creierul nostru le folosește ca să nu facă altceva decât știe. Cu scopul de a se conserva.
Am găsit un studiu foarte recent prin care o echipă de cercetători, în frunte cu Vanessa Veis Ribeiro, au arătat că masca afectează percepția efortului vocal, determină dificultăți în inteligibilitatea vorbirii, în coordonarea vorbirii și respirației. Toate acestea sunt efecte produse si semnalate de creierul nostru care ”refuză” adaptarea la o nouă situație.
Să facem un mic exercițiu de imaginație. Gândește-te că mergi acasă pe același drum în fiecare zi. La început ai mers cu precauție, ai fost atent la tot ce se întâmplă. Ai sesizat și ai reținut că la poarta verde este un câine care latră nervos și te-a speriat foarte tare. Că în dreptul brutăriei este o rampă ușor ieșită de care te poți împiedica. Că este un panou stradal puțin prea jos și riști să te lovești în el. La început atenția ta a fost extrem de solicitată, creierul a înmagazinat fiecare informație pe care i-ai transmis-o, după care și-a zis : „Gata! Acum știu traseul!”. După ce ai trecut de câteva ori pe strada respectivă, la un moment dat, nu mai auzi câinele nervos, deși el este la fel de vocal, nu mai sesizezi rampa și panoul periculos și te ferești instinctiv de ele. Așa cum tu ai învățat traseul fizic, creierul și-a construit propriul traseu cortical (o schemă) care te ajută să parcurgi drumul cu minim de efort. Automatizarea asta presupune: să investești minim de resurse într-un lucru.
Într-o zi, strada pe care mergi este blocată de o echipă de intervenție de la distribuitorul de gaz și un domn te anunță că trebuie să mergi pe strada alăturată. Râde când vede cât de debusolat te uiți la el și încearcă să te ajute: „Uite, este strada de acolo, ai de mers 3 minute în plus!”. Da, e o stradă în apropiere, solicită ca resursă fizică doar 3 minute în plus din timpul tău, dar te obligă, mai precis, obligă creierul să ofere alt răspuns acțional, pentru că tot ce vezi și întâlnești pe strada recomandată, presupune noi stimulări pentru el și obligația ca acesta să proiecteze un nou traseu cortical. Asta înseamnă resurse consumate, efort investit. Și pentru că este „deștept”, în definitiv, este creierul tău, nu se simte nici stimulat să muncească! „La ce să muncesc să fac o nouă schemă, când mâine, ne întoarcem la traseul vechi!”. Primul lucru pe care încearcă să-l facă creierul este să te determine să revii la drumul inițial. Dar asta nu depinde de tine! Această conformare la noua situație se traduce în enervare, disconfort și oboseală. Perceptiv, apar o serie de dificultăți: nu te poți concentra, te irită aproape orice, poți atribui eticheta de „Pericol!” unor lucruri total inofensive.
Exact acest lucru se întâmplă cu creierul când noi purtăm mască! El încearcă să ne forțeze să ne întoarcem la normalitatea pentru care el deja a muncit. Dificultățile de percepție, vocală sau de altă natură, dificultățile în corelarea eficientă a unor procese psihice, sunt doar semne de revoltă ale creierului. Dar așa cum noi nu avem de ales, trebuie să purtăm masca, așa nici el nu are de ales, trebuie să ne ajute să ne adaptăm! Pentru asta are nevoie de exercițiu și puțin timp. Oricât ar fi de răzvrătit, de ancorat în tiparele lui, va găsi resurse să se redefinească, să se adapteze! Iar noi atunci o să simțim confort, relaxare și în loc să uităm masca pe etajera din hol sau în mașină, uităm masca... pe față.
